There's a new guy in town. This one actually has it all.

Acum...multe luni va povesteam de tipul ala care le are pe toate, care o daduse pe spate pe Eva. Guess what...turns out he didn't. But there's a new fish in town. Asta nou are niste maini care o infioara pe Eva de fiecare data cand ii cuprind intregul spate, foarte inteligent, communication skills la greu, are grija de ea cum nimeni n-a mai facut-o, o face sa se simta femeie, fiind barbat fara sa se straduiasca si stie toate lucrurile astea. Evei ii e dor de el cand nu e cu el si, uneori, chiar si atunci cand e cu el. Eva continua sa se mire ca inca nu l-a speriat. Viata ei nu e tocmai ca-n basme si el inca n-a dat bir. Eva se intreaba doar care e defectul lui ca pana acum nu pare sa aiba vreunul major. Poate doar ca nu-i ofera fluturasi.

Public enemies...la propriu si la figurat

You spin my head right round, right round when you go down, when you go down, down...asta fredonez. Am vazut trailer-ul la "The ugly truth" si mi s-a lipit piesa asta de neuronul de serviciu. Nicio legatura cu urmatoarele randuri.

Am patit-o ieri in mijlocul de transport in comun in care orice se poate intampla, 336. Eram cu prietena mea si vorbeam despre na, ce vorbesc gagicile (adevarul e ca nu mai tin minte) cand mi-am dat seama ca respectabilul care statea in fata mea, in picioare, avea un moment de intimitate. Isi scosese impotenta din pantaloni si si-o alinta gentil. M-am gandit sa nu-l perturb asa ca am coborat si am mers pe jos restul drumului. Needless to say ca, in momentul in care mi s-a facut sete (afara - 573 de grade Celsius), in mintea mea usor deranjata, sticla a capatat o forma falica, drept pentru care nu a apucat sa-si indeplineasca scopul, ajungand in secunda urmatoare intr-un cos de gunoi (marire tie, Primaria Capitalei, ca sunt cosuri de gunoi pe marile bulevarde si doar acolo).

Intr-o cu totul alta ordine de idei, am fost la "Public Enemies". Johnny, my love, cand ( :))) ) citesti aceste randuri, vei stii ca ai parte de toata stima mea ca ai salvat un scenariu si o regie cu prea multe clisee. Dupa umila mea parere de amatoare. Dar, sa fim seriosi: "Simt ca imi suna ceasul. Si cand iti suna ceasul...iti suna ceasul". Si in scena urmatoare moare. WTF?!

In rest, dragut si atat. Tipa de langa mine a plans. N-am inteles de ce.

Tentativa de reculegere

Ieri, Eva s-a intors dintr-o minivacanta, de la care astepta ceva ce tocmai a realizat ca nu stie cum sa obtina si ca exista o mare probabilitate sa nici nu o obtina prea curand...linistea si pacea cu ea insasi. "Fantomele trecutului" n-au parasit-o nicio clipa. Din contra, i-au fost alaturi pas cu pas, chiar si acolo unde n-aveau ce cauta si, mai ales, atunci cand n-aveau ce cauta.

A ajuns la deprimanta concluzie ca s-ar putea sa fie nevoie sa le accepte asa cum sunt, fara sa-si puna intrebari in plus si fara sa incerce sa le indeparteze sau sa le faca sa devina realitate.

Acum, traieste cu speranta ca mai tarziu, candva, isi va aduce aminte de ele cu zambetul pe buze. Si acum se gandeste la ele cu zambetul pe buze, dar un altfel de zambet...unul amar. Poate se va schimba intr-un zambet duios si intelegator. Este, insa, constienta ca va mai trece mult timp pana atunci si pana una alta se intoarce la durerea zilnica ce o poarta si o apasa, fara sa-i dea un ragaz sa respire aerul proaspat al linistii.

Banca singuratica

Intr-o seara seminoroasa de martie, Eva incerca sa rupa putintel rutina si se gandi sa-si viziteze prietena pe care a neglijat-o atata timp...bancuta singuratica din Cismigiu. "Tot sola, draga mea? De fiecare data te gasesc asa..."

De ce e singuratica? Pentru ca este o bancuta pentru o persoana. Si prima oara cand au interactionat, Eva s-a gandit "Bancuta asta o sa fie intotdeauna singura..." Aceasta prietena pretioasa, care nu cere niciodata nimic si intotdeauna asculta, statea, ca intotdeauna, pe o margine de lac. Eva incerca din rasputeri sa-si goleasca mintea de toate gandurile adunate peste zi, peste saptamana, peste ultimele luni. Era ea, o bancuta singuratica, 2 salcii, un lac fara apa, o cola si o tigara. Incet, incet, oamenii din jurul ei au inceput sa dispara. Si-a dat seama ca se afla langa o anume terasa...un loc care ii oferea o amintire deosebit de placuta si care...nu mai exista. Fusese terasa unde il reintalnise pe Alex. In locul ala isi hotarase in ziua aceea urmatorii 3 ani din viata, fara sa-si dea seama. Probabil, daca si-ar fi dat seama, s-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar scuturand praful de pe aceasta amintire...si-a dat seama ca nu regreta nimic din toate cate i s-au intamplat alaturi de Alex, absolut nimic. A reusit ce si-a propus acum cateva luni: sa le transforme pe toate intr-o amintire deosebit de frumoasa. Poate datorita echilibrului de care avea atunci parte si dupa care acum tanjeste.

"O sa vina si alte vremuri..." isi sopti Eva, cu ochi durerosi pentru ca uitase sa clipeasca. Un batranel care statea pe o alta bancuta de o persoana (dar cu totul altfel, bancuta domnului avea o personalitate usor...ostila, nicidecum la fel de prietenoasa ca bancuta Evei) si care citea incruntat ziarul "Libertatea" si scotea din cand in cand cate un "tzatzait" enervant, se uita inspre ea pentru o clipa si dadu din cap dezaprobator. Eva ii zambi. Domnul nu mai intelese nimic si isi vazu in continuare de tabloidul sau.

Lumina crepusculara si frigul care o smulgea din gandurile de peste zi ii faceau bine. "Te voi vizita mai des...promit...dar acum fug inapoi la oameni si la rigurozitatea lor". Eva pleca tremurand, cu inima putin mai usoara si zambi in timp ce trecea pe langa locul unde fusese terasa aceea.

Ce faci cand toata lumea vrea ceva de la tine?

E...atunci ce dracu' faci? Hai sa zicem ca o perioada poti sa-i multumesti pe toti sau, macar, pe multi dar cand ajungi la capatul rabdarilor? Unii vor bani, altii vor sa ai grija de ei, unii sunt nemultumiti de modul cum te comporti, altii de cum nu te comporti etc etc...bla bla bla. In ultimul timp am ajuns sa-mi doresc din ce in ce mai mult sa plec "Undeva, departe...." sa nu mai vad pe nimeni cunoscut. Ideal ar fi sa nu vad chiar pe nimeni.

Any suggestions?!

Rachel getting married

O sa scriu postul asta la persoana I pentru ca nu pot altfel. Tocmai am terminat de vazut "Rachel getting married" si m-a dat peste cap. Probabil multi dintre voi o sa zica ca e o incercare mai mult sau mai putin reusita de a copia filmele europene...dar pentru mine a avut un impact special. Filmul e foarte...stufos, acopera foarte multe aspecte, dezbate foarte multe teme...Pe scurt: este vorba de o fosta dependenta de droguri (Anne Hathaway) care se intoarce de la rehab just in time pentru nunta interrasiala a surorii ei. Apar diferite conflicte...pe de-o parte, frustrarea surorii mai mari (cea care se marita) pt ca niciodata nu a fost in centrul atentiei, pe de alta parte frustrarea surorii mai mici ca nu poate fi ca cealalta, vinovatia pe care o simte pentru moartea fratelui...singurul lucru care le uneste e dorinta ca mama lor sa le dea mai multa atentie, ea fiind cea care pleaca prima de la nunta fiicei. Tatal este, de asemenea, in situatia ingrata de a fi fericit pentru fiica cea mare, de a o proteja pe fiica cea mica, de a uita de moartea fiului.

Din punctul meu de vedere...toti si niciunul sunt de condamnat. Fiecare este egoist in felul lui. Mai putin tatal, care incearca sa le mearga tuturor bine. Mama le marginalizeaza pentru ca ii aduc prea multe amintiri dureroase si prefera sa isi concentreze eforturile asupra noului sot. Fiica cea mare vrea sa aiba parte de o singura zi in care ea este in centrul atentiei. Fiica cea mica se intoarce acasa cu speranta ca lucrurile nu vor mai sta asa...dar asta nu se intampla.

Pe mine, filmul asta m-a emotionat intr-un fel ciudat pentru ca mi-am revazut propria viata in el. Parintii mei au divortat cand eu aveam 12 ani, iar sora mea 3. N-am fost niciodata tipul de copil extra rasfatat si mega copilaros, eu nu faceam tampenii decat foarte rar, am fost genul de copil cuminte si la locul lui. Dar in momentul in care cineva trebuia sa fie indeajuns de matur pentru mama care ratacea pe strazi si nu mai gasea drumul spre casa, indeajuns de matur pentru sora mea care avea nevoie de un al doilea parinte, nu mi-am mai permis niciun fel de copilarie. Ma identific cu sora cea mare, pentru ca n-am avut ocazia sa fiu copil. De fapt, am avut dar n-am stiut ca trebuie sa ma grabesc si sa profit de ea si sa fac prostii si tot tacamul. Sau, poate, le-am facut si pe astea, dar eram prea mica si nu mai tin minte. Cred ca de fapt, asta vrem toti, nu? Amintiri. Sora mea s-a simtit mai tot timpul in umbra mea. Probabil pentru ca am fost prea parinte si o intimidam ca sa ma asculte, in loc sa fiu sora (incerc sa repar greseala asta cat mai e timp dar e al dracului de greu), poate si pentru ca am avut suficienta dragoste de la Dumnezeu incat sa-mi iasa cam toate bine...nu foarte bine, dar bine...chiar daca uneori am avut parte de suturi, s-au dovedit a fi binevenite. In fine...long story short, la finalul filmului mi-am dat seama ca tata si sotia lui o sa fie primii care o sa plece de la nunta mea. Si asta m-a intristat peste masura. Chiar azi m-am intalnit cu el si mi-a povestit conflictele dintre sotia lui si fiica ei...as fi vrut sa dezbatem conflictele din familia noastra mai degraba...dar asta e viata.

Oricum, uitati-va la film.

Alb murdar de februarie

Intr-o zi de vineri (retineti, este foarte important pentru a descrie starea de spirit a personajului. Deci, e vineri), Eva statea la birou, usor racita, cu nasul intr-un buchet de zambile, primite de la un coleg ce se doreste a fi galant, cu un parfum absolut incantator si privea pe geam intrebandu-se "Care e scopul ninsorii in februarie?! Unde erai in decembrie tu, zapada?". S-ar declara foarte fericita daca n-ar fi iarna decat in luna decembrie. Iar intre 1 si 5 ianuarie sa inceapa sa infloreasca copacii, sa apara ghioceii si sa nu se mai intoarca Fulgul! Pana la 1 decembrie...Zapada dupa ce au trecut sarbatorile nu face decat sa deprime...pentru ca parca accentueaza si mai mult gri-ului orasului astuia pe care, de altfel, Eva il iubeste la nebunie (e vorba de Bucuresti)!

Intre timp, zambilele miros la fel de frumos si duc cu gandul la un Bucuresti cu parfum de Paris...